”Din complexitatea memoriei se nasc bogățiile noastre. Purtăm în noi posibilitățile noastre, precum munții din Carara poartă în ei viitoarele statui. Noi suntem o lume de posibilități, din care hazardul, adică dezordinea externă, cheamă concretul. Din întâlnirea a două mari dezordine, cea externă, a naturii, și cea internă, a noastră, ne naștem mereu. În această devenire, în această continuă schimbare, noi căutăm a stabili legi, a codifica timpul, a preciza raporturi între incomensurabilități, a organiza spațiul, sunetul și culoarea, noi căutăm cu disperare permanențe în vârtejul amețitor al alterărilor, ne închipuim o veșnicie, care nu-și găsește loc în nici o ecuație, și ne mângâiem cu aparentele cadențe ale naturii, care reface mereu aceleași forme, fără a ne da seama că și aceste repetiții au un termen și o degradare și că din florile care au răsărit la începutul luminii nu mai înflorește nici una.”
G.M. Cantacuzino – Scrisori către Simon